Bibliotecă

România, ca și restul țărilor balcanice, are o istorie scurtă și mai degrabă forțată a protejării animalelor de companie (câini și pisici) împreună cu o tradiție îndelungată a considerării lor - mai ales a celor comunitare - drept „dăunători”, în rând cu șobolanii sau gândacii. Până în anii '90, ecarisajul și ecarisarea* erau instituții, respectiv politici publice unice pentru controlul și exterminarea câinilor numiți „vagabonzi”. Pentru pisici fără proprietar nu au existat niciodată politici publice, iar practica obișnuită era (și continuă în mare măsură să fie) eliminarea lor din comunitate prin otrăvire (la animalele adulte) sau ucidere a puilor după naștere. 

​

Medicina veterinară românească are și ea o istorie extrem de scurtă și tulbure, ca domeniu academic și ca practică. Prima școală românească de medicină veterinară a apărut, la București, abia în 1861, ca mică secție a Școlii Naționale de Medicină și Farmacie și a pornit de la nevoia de îngrijire a cailor armatei. Această școală a devenit facultate doar în 1921. La Cluj, Facultatea de medicină veterinară a apărut în 1962, ca parte a Institutului agronomic. Până în anii '90, medicina veterinară românească a fost prin excelență un instrument al zootehniei și agriculturii. A devenit o știință dedicată și binelui animalelor de companie abia în ultima parte a secolului XX, adică foarte recent.

​

Ca atare, România nu are nici specialiști, nici informație, nici tradiție autentice în domeniul bunăstării animalelor de companie. Din nefericire, are, printre altele, o cultură a stagnării și una a numirilor în funcții publice a cunoscuților, rudelor sau folositorilor în locul oamenilor competenți și morali. Citind toate acestea, veți înțelege de ce, în România, managementul uman, eficient și modern al populațiilor imense de câini și pisici comunitare a rămas o necunoscută atât pentru administrațiile publice, cât și pentru autoritatea diriguitoare a domeniului, ANSVSA. De cele mai multe ori, un adăpost pentru câini nu este un adăpost propriu-zis, ci un depozit de câini chinuiți, în care sunt încălcate cronic toate prevederile legale ale organizării unui astfel de serviciu.

 

E motivul pentru care, mai jos, veți găsi materiale de instruire și informare în limba engleză. Ele au fost create de organizații europene sau globale din țări cu o tradiție și experiență îndelungate în managementul populațiilor mari de câini și pisici. Le publicăm aici, cu speranța că tot mai mulți administratori publici, oameni politici, personal al adăposturilor publice, profesioniști în devenire, studenți sau simpli cetățeni interesați vor consulta aceste manuale, ca să ajungă la concluzia că ceea ce avem de făcut - civilizat și uman - e deja inventat, inovat, aplicat și verificat. Nu ne rămâne decât să studiem și să folosim metodele și cunoștințele deja existente, cu respect de sine și cu încrederea că: 

​

• Trauma socială cauzată în ultimele trei decenii de abuzul asupra animalelor comunitare poate fi redusă și, la un moment dat, vindecată;

• Renumele internațional al României ca țară barbară poate fi schimbat cu înțelepciune, competență și profesionalizare;

• Banii publici pot fi cheltuiți eficient, cu bună credință și transparență.

​

România de după revoluția din 1989 a fost o țară a sărăciei generale, degringoladei, incompetenței și corupției. Fostele ecarisaje au fost printre acele servicii din bani publici care s-au transformat în locuri ale abuzului și în surse de furt. Până astăzi, contractele din bani publici pentru „gestionarea câinilor comunitari” sunt oportunități generoase pentru contracte - adesea exorbitante - între firme deghizate în ONG-uri, pe de o parte, și primării corupte sau incompetente, pe de altă parte.