Maria Murariu e o maramureșeancă autentică, din Borșa. Nimic altceva nu e tradițional în firea ei.
A venit la Cluj imediat după terminarea liceului și a absolvit secția de Relații internaționale și studii europene a Facultății de Studii Europene de la Universitatea Babeș-Bolyai. Împlinește în curând două decenii de lucru neîntrerupt în resurse umane, dar aproape tot de atâta timp e fidelă, tot neîntrerupt, domeniului bunăstării animalelor și asociației clujene Arca lui Noe, din al cărei consiliu director face parte.
Maria e voluntar pentru TAC.social încă din 2015. Zece ani mai târziu, în 2025, s-a alăturat echipei ca manager de îmbunătățire a proceselor, dar face din toate și orice, mai ales pentru Linda Pata Rât, programul care e slăbiciunea ei și pentru care a lucrat, ca voluntar, aproape de la început. Dacă nu lucrează pentru câini, atunci se odihnește în munți, alături de soțul ei și de Loopy, unul din puținii câini clujeni care au pagină de Instagram.
Maria spune simplu că iubește câinii „pentru că așa am fost educată” și povestește: Mai mult de jumătate din viața mea de până acum am trăit-o fără mami pe Pământ. Cu ea alergam vara printre blocuri să ducem apă câinilor scheletici și ocazional scoși de ea din lațuri. Ea a insistat ca eleva de primǎ bancă ce eram să stea și în ultima, unde stătea Reghina, care avea un păr superb împletit în cozi lungi, cu panglici colorate la fel ca fustele mamei ei. Și da, era ca toți ceilalți copii și se bucura de cărțile pe care i le duceam. Păduchii i-am luat mai târziu, de la mai blonzii care locuiau la bloc. Ea mi-a deschis mintea cât să nu o mai poată închide nicio preconcepție și să nu uit niciodată că onoarea și dreptatea nu stau în formule de adresare, ci în fapte. Se fac douăzeci şi doi (și în litere e lung cuvântul ăsta, d’apăi în dor!) de când mami nu mai e. Și totuși… e în tot ce fac atunci când fac cu sufletul.
