Caută
  • Anca Georgescu

Câți ani încă, Tom?

Începem blogul TAC.social într-o zi deosebită, ziua lui Tom. Din partea echipei, Alles Gute zum Geburtstag!



Cine e Tom Pedall și cum l-am cunoscut

Într-o seară mohorâtă, am primit la cabinet vizita unui neamț, însoțit de o prietenă a lui, câinistă de-a noastră și vorbitoare de germană, ca să ne-nțelegem cu neamțul. Încă un străin care vine să caște gura la noi ca la maimuțe și să ne jelească soarta sincer și politicos, cum fac străinii când află de munca noastră, dar, și mai mult, de viața câinilor în România. Am plănuit să facem turul cabinetului, să-i arătăm trei pacienți și dancheșon, biteșon, la revedere. Planul odată îndeplinit, omul a vrut să stea jos puțin, ca toți oamenii obosiți, și să mai pună câteva întrebări, ca toți oamenii curioși. Și așa au trecut trei ore.


De atunci, primim regulat pachete de la Tom și, uneori, foarte timid, câte o invitație pe blogul lui. Ieri chiar, Tom a publicat un articol despre Raluca noastră și câțiva din pacienții care au rămas lipiți de inima ei, acum africană. Blog la blog, cu bucurie.


Câți ani încă, Tom?

Vrând deci să-i spun la mulți ani lui Tom chiar într-un articol care să inaugureze și blogul nostru, a trebuit să mă gândesc de ce mă enervează străinii care vin la TAC, deși toți îmi sunt dragi și toate le suntem sincer recunoscătoare.

Mă enervează pentru că ei mă duc mereu înapoi cu 30 de ani, în anii ’90, când, la fel ca azi pentru câini, veneau străini în România pentru copii. Veneau în hoarde sau în grupuri mici și vizitau orfelinat după orfelinat și filmau copii ținuți ca niște câini (!), legați de barele de fier ale paturilor ruginite, copii nemâncați, uzi, retardați de lipsa omeniei din jurul lor, înfricoșați, sălbatici. Sute și sute de copii legați. Și așa aflau și românii cum e țara lor, altfel decât la „Cântarea României”.

Amintirea asta mă enervează, de fapt. Și mă mai enervează că trebuie mereu să repet aceleași lucruri urâte și rele, ca și cum rolul meu la TAC. ar fi de jelitoare publică: instituțiile animalelor nu funcționează, gem de oameni neprofesioniști și neinteresați, legislația e sublimă dar lipsește desăvârșit din viața zilnică, câinii mor sănătoși și singuri în adăposturi publice care au câte 5 manageri dar nu-s manageriate de nici unul, oamenii își pun încă nădejdea în Dumnezeu pentru aproape tot, Dumnezeu lipsește de oriunde.



Las subiectul neterminat

Că blogu-i abia la început și vreme este. Mă-ntorc la Tom și la recunoștința noastră față de el. Atât am petrecut împreună, două ore jumătate, să fi fost chiar trei. De atunci, nu ne-am mai văzut și nici atunci el n-a văzut mare lucru din ce facem noi și nici pe noi toate, fiindcă era seară, erau consultații, era curățenie, era chirurgie, era teren.

Totuși, de atunci, Tom și soția lui ne fac mereu pachete. Sună prieteni, fac legături, cer aici, iau de colo și ne împachetează tot felul de lucruri, ca să nu le mai cumpărăm noi: seringi, ace, medicamente, comprese, pături, dezinfectanți, jucării pentru pacienți. Și, în pachetele astea mici - cât pot strânge doi oameni - fără excepție, Tom pune un bilet scris de mână. Ne scrie să fim puternice, să mergem înainte, bravo pentru toată munca și tot așa. Le-am păstrat pe toate și nu mai găsim nici unul. Fiindcă noi și cu asta ne ocupăm, scriem bilete. E o biletăraie la cabinet... nu știi niciodată dacă te-ajută sau mai mult te-ncurcă.

Tocmai de-aia, ce dacă mai scriem unu'!

#blogging #TACsocial #TomPedall #TACvocacy #caini #copii #orfelinat #Onesti #adapostpublic

284 afișare0 comentariu
TAC_primar_pozitiv.png