Din pui de câine care mor. Se nasc continuu; mor de frig, de „bolile copilăriei”, mor pentru că le mor mam
ele sau sunt și ele bolnave. Nu mor instantaneu, căzând ca lemnu', ci mor după chin, febră, durere atroce, sufocare, hemoragie, cum moare orice ființă bolnavă și singură. Asta vrem să oprim acolo, iar înainte de oprit, asta încetinim și reducem.
Pata Rât e locul în care înțelegi instantaneu care e rostul sterilizării și că nu există alte metode civilizate și realiste de redus numărul câinilor. Cum și unde duci câteva sute de câini odată? La ce îi duci? Se petrec vreodată și deodată câteva sute de adopții în câteva zile? Îi omori pe toți odată? Cu ce costuri financiare, emoționale și morale? Cum te asiguri că i-ai luat pe toți și nu se mai nasc niciodată alții, pe care să-i omori din nou? Ăsta e rostul sterilizării.
Vă amintim de Pata Rât fiindcă vrem să vă luăm cu noi acolo, vrem să cunoașteți câinii și oamenii, locul și „proiectul” (nu mai e proiect, lucrăm deja), vrem să deveniți donatori ai lui, vrem să fiți cu noi. Fiindcă e ceva care trebuie știut ca să fie rezolvat, dar și pentru că ne e frică. Puțin, dar ne e.
Întrebați-ne ce n-am scris noi. Spuneți-ne ce știți despre Pata Rât, mai ales dacă sunteți din Cluj. Spuneți-ne ce nu știți. Simplu, concret, nu e o invitație-metaforă, vrem să știm.
La ce vă gândiți când citiți ce am explicat pe pagina programului? Ce lipsește?
La cabinet, am instalat afară un coș în care vă rugăm să aduceți, dacă vă prisosesc: pături, haine pentru adulți și copii, jucării, hrană pentru câini și alimente ne/greu perisabile, pentru oameni (făină, orez, fasole, zahăr etc). Nu ne doare mâna să ajutăm puțin și oamenii când mergem după câini.
Avem nevoie ca programul Linda Pata Rât să fie cunoscut. Urmează să cerem din nou, oficial, sprijinul administrației locale și vrem ca ea să știe că orașul înțelege, ne susține, știe. Avem mai multe șanse așa, iar șansele le dăm câinilor și oamenilor. Ni le dăm nouă.
