Dimineață am fost la Pata Rât cu niște viitori parteneri străini, poate că ne vor da bani să continuăm lucrul. Încă nu-i rost de bani din România, companiile mari dau bani doar pentru „mediu”, animalele continuă să fie o cauză rușinoasă. (Dacă mă aude cineva, promit că-s cel mai decent om pe care-l cunosc, colegele mele-s mai bune ca mine și TAC.social e un partener ușor peste onorabil.)
De câte ori primesc câte un e-mail cu potențiale finanțări românești îl survolez scurt și-l șterg, fiindcă le știu pe de rost: „proiecte care să tragă un semnal de alarmă și să pună în practică acțiuni de conștientizare privind importanța protejării mediului”. (Cu acest privind am un război care amenință să devină la fel de aspru ca cel cu ca și, dar asta-i altă brânză.)
Deci, eram pe strada principală, se cheamă „Platanilor”. Nu e absolut nici un platan pe ea. Am văzut pe marginea drumului un câine mort.
M-am bucurat de două ori. O dată fiindcă deja avertizasem oaspeții că asta se poate întâmpla - deci eram acoperită -, apoi fiindcă realitatea izbea corespunzător cu țelurile noastre de fundraising. Cinism de ONG-istă sărăntoacă. Am băgat câinele într-un sac, refuzând să-i citesc crotalia de pe ureche. Dacă știu numărul, nu rabd să nu mă uit în tabel. Așa îmi amintesc anotimpul, apoi câinele, îmi amintesc ce i-am spus câinelui, cine l-a adus la operație și cum. De obicei, câinele e bun și sătul cu ce-a mâncat din gunoi, cine îl aduce e un copil tot bun, dar flămând. Așa că de tabel s-a ocupat Raluca.
La început, nu strângeam câinii morți. Erau parte din realitatea „de acolo”, eu eram din altă parte și mă uitam. Cu fiecare adult și cu fiecare copil pe care l-am cunoscut la Pata, am devenit și eu „de-acolo”, iar acum luăm câinii morți ca să nu mai zacă în ochii copiilor. Nu că li s-ar face greață sau ceva similar, ei sunt cel mai obișnuiți cu moartea și derizoriul, ci fiindcă noi, când facem medicină, îi mai și învățăm tot felul de bazaconii - demnitate, curaj, grijă, curățenie - și-a devenit anapoda să ne facem că plouă în fața leșurilor pe care le rod viermii chiar în drum.
Am plecat de la Pata pe la două, iar la trei eram deja la BUNT Bistro, în buricul la oraș. Și aici am mers la început de chichi, obligație profesională. A fost singurul restaurant din Cluj-Napoca care s-a oferit să hrănească gratis 50 de oameni în campania din vară de la Pata. (Și ce hrană!) Acum, după ce-am mers de câteva ori, a devenit un fel de culise, îmi place să mă retrag acolo cu Raluca și Sorana, fiindcă echipa Bunt e ca o alifie, serviciul e ceva nemaivăzut de mine, mâncarea e din altă lume (și multă, io-s grasă) și primim și desert cam gratuit, că n-am verificat bonul. Am ieșit alt om de la Bunt, îmi era așa de bine că nu m-am recunoscut, nici vorbă de specialistul în PR și comunicare care bagă câini morți în saci de mâncare de câine și începe să creadă că toată nebunia asta e ceva normal: copiii dezbrăcați iarna, câinii morți în drum, indiferența, acceptarea, un singur restaurant, cel mai lăudat oraș al țării, foamea, trei decenii de la Revoluție. Iată ce pot face patru sarmale, două felii de mămăligă prăjită și un sos indescriptibil! Plus trei (îmi reveneau două) plăcinte de ciocolată, aproximativ fursecuri, dar mai mari.
Seara, acasă, primisem cadou necerut cartea „Ce vrăji a mai făcut pisica mea”. Am aflat de la cumpărător că era ultima și-un domn, următorul la rând, a fost autentic necăjit că n-a mai apucat. Am răsfoit-o rapid, de verificare. Am ajuns să cred că, pentru mine, jumătate din alegerea unei cărți e hârtia, redactarea titlului și paginarea. Cartea asta mi se potrivește perfect, hârtia e puțin grosolană și nu e albă, pozele sunt alb-negru și urâțele, adică reale, niște instantanee din viața fiecărui povestitor. Povestirile sunt fermecătoare și în ele e multă bunătate de om. Citind-o, un străin care nu știe nimic despre animalele României, ar zice că suntem o nație de fini, eterici și civilizați. Redactarea titlului n-am putut-o verifica, că e un oarece exces de majuscule pe copertă, dar asta e întotdeauna mai bine decât fiecare cuvânt din titlu cu majusculă. Una peste alta, n-am lăsat-o din mână. Domnul Radu Paraschivescu a făcut o minune și îi mulțumesc.
Și uite-așa, seara, în loc ca, de disperare, să mă fac Moș Crăciun Galantom pentru câinii de la Pata Rât, am ajuns galantom pentru Arpagic, de drag. Ana Blandiana e și ea în carte, povestește într-un fel de te lingi pe degete, adică așa cum povestește ea orice, despre Miss Pis.