Caută
  • Anca Georgescu

Pe bună dreptatea lui 2%

De ce TAC.social nu strânge formulare și (crede că) nici un ONG n-ar trebui să strângă


Fiindcă formularul 2% e un document «personal», adică e făcut să fie completat și depus de om în persoană, ca orice alt document la persoana I și semnat cu mâna omului. Câte documente cunoașteți, orice fel de documente din cele pe care le completăm și semnăm, în România sau aiurea, pe care le depune undeva… altcineva?

TAC.social doi la sută
Doctorițele Ioana și Anna, campania noastră pentru 2% de anul trecut

Scriind ceea ce citiți, mi-am dat seama că ar fi trebuit să scriu pe bună dreptate din două-n două rânduri, ca să nu se înțeleagă cumva că dau în ONG-uri, râd de ele, le fac nț, nț cu degetul, le acuz sau orice alte lucruri rele. Nu, chiar nu. Cum aș putea? Sunt fondatoarea unui ONG, cofondatoarea altuia (acestuia), fost angajat de ONG-uri fondate de alții, știu cum e la ONG-uri mari și sulfuroase, ca și la ONG-uri mici și cinstite. Probabil cunosc mai multe ONG-uri decât oameni buni, așa-s de hârșită în lumea asta.


Deci, cum țin la text și nu l-aș face necitibil, o să-l pistruiez cu galben-portocaliu acolo unde vă rog să citiți e de înțeles, e justificat, înțeleg, nu dați, n-ai cum să faci altfel.


De ce ONG-urile strâng formulare?


În primul rând, pentru că pot.

Legislația enumeră felurile în care formularul poate să ajungă în mâna fiscului: ori așa ori așa ori altcumva. Foarte bine. Unul din aceste așa-uri e poșta. Dacă se trimite prin poștă, expedierea se poate face, desigur, de către oricine, indiferent de cine a scris conținutul plicului. Deci, ONG-urile au văzut aici ocazia de a se ocupa ele însele de treabă, ca să fie sigure că formularele ajung unde și când trebuie.

La când revin mai jos, despre unde zic acum: acest unde trebuie să fie ANAF-ul corespunzător domiciliului din buletin, deci nu oricare ANAF, nu ăla central de la București, nu ăla „din centru”, dacă stai în Cluj, dar adresa ta din buletin e la Gherla. Adresa exactă a destinatarului trebuie căutată online, iar amănuntul nu e superfluu, e chiar esențial. Dacă trimiți formularul la ANAF-ul greșit, el e ca și netrimis. N-am auzit (poate e lipsa mea, ar fi bine) de plic trimis la ANAF-ul greșit, apoi expeditorul căutat după CNP, confirmată adresa din buletin, trimis formularul în circuit intern de la Cluj la Craiova de către un funcționar binevoitor, hm, chiar n-am auzit.


Fiindcă nu au încredere - pe foarte bună dreptate - nici în cuvântul, nici în disciplina „donatorului”


Oamenii promit ușor, e gratis, e plăcut, îți aduce mulțumiri instantanee de la interlocutor, ba chiar și minuscul-cruda satisfacție de a-l știi pe celălalt dator. În domeniul nostru, de multe ori, promisiunea lui 2% e chiar o cale bine bătută de a promite că „mă revanșez eu cumva”, atunci când o asociație rezolvă o situație dificilă, fără să ceară sau să aștepte plată în bani de la omul care a anunțat sau chiar a provocat situația.

Exemplu: „Am găsit un câine, ajutați-mă.” (a se citi l-am găsit, vreau să-l ajut, dar n-am bani/ l-am găsit, dar nu cred că trebuie să plătesc eu, fiindcă nu e câinele meu.”)

Alt exemplu: „Mi-a fătat cățeaua, luați dvs. puii că mie mi-e milă să-i omor și n-am ce să fac cu ei, vă mulțumesc foarte mult, Doamne-ajută, sunteți niște îngeri.”

Fiindcă știu că oamenii se feresc de mersul la ghișeu


Ghișeu ANAF înseamnă program bubos, scurtuț, cu multe asteriscuri (de la 8 la 16, dar miercurea de la 10 și joia doar pân’ la 12), aglomerație, nervi, frustrarea neînțelegerii locului sau cea de la deșteptul care se bagă-n față și obișnuința știutului „nu e bine, mai scrieți o dată, mergeți la un cserocs vizavi, da’ să vă grăbiți,

că-nchidem”.


Fiindcă știu că oamenii obișnuiți nu folosesc internetul în relația cu statul


Ca să poți face orice pe site-ul ANAF, trebuie să-ți faci online un cont, pe care apoi să-l validezi… în persoană. Adică trebuie să mergi la ghișeu, deși e online. E, probabil, una din cele mai înalte și puțin cunoscute mici culmi ale aberației (non)digitalizării românești și un fapt care vorbește despre competența oamenilor din sistemul public mai grăitor decât zece anchete jurnalistice la un loc.

E chiar una din inutilele mele curiozități personale: cum s-o fi desfășurat concret „implementarea” sistemului? Îmi închipui următorul dialog:


ー Stimate angajat/ Băi, Costele, să facem și noi un online din ăsta, că cere lumea și cu ăștia de la uie.

ー Da, șefu’, facem. Pă cine punem să facă?

ー Am io un băiat, lasă că vorbesc, te-anunț io.

Peste cinci ani:

ー Costele, vezi c-a făcut omu' meu, tu ocupă-te să meargă.

ー Merge, șefu', felicitări, să trăiți, mulțumim.

ー Da’ e făcut bine, mă? C-al dracu, câți bani am dat! De la Banca Mondială, da’-s tot ai noștri banii, mama lor de hoți.

ー Da, șefu’, se mai oprește, da’ aia nu-i de la noi, la noi e brici, e cu parolă, cu confirmare, dup-aia tre' să vină cu hârtia și noi îi dăm altă hârtie, îl verificăm, e beton.

ー Bravo, mă, hai c-ajung ministru pă chestia asta. Știam io că să pricepe băiatu' ăsta, e cumnatu' lu' mătușa lu' nevastă-mea, are și firmă, că așa l-am băgat, legal, cu licitație, altfel nici nu mă-ncurcam.

Între timp, am aflat că se poate și exclusiv online, cu verificare video și programare la verificarea video.

Dacă am o zi mai bună, închipuirea e puțin altfel:


ー Stimate angajat/ Băi, Costele, să facem și noi online, că cere lumea și cu drăcia asta de uie.

ー Da, șefu’, facem.

Peste doi ani:

ー Șefu’, am făcut, e gata.

ー Ia dă să văd, cum e?

ー Uitați, șefu, intri aici, bagi asta, completezi aia, dai entăr, îți vine un mail și gata.

ー Păi, cum, bă, Costele, așa, țac, pac și gata?

ー Păi, da, șefu, c-așa-i cu netu’.

ー Du-te, băi, de-aicea, cum să faci așa cu banii, mă? Băăăi, generația asta, vez' mă, cum sunteți, 'ți-ai dracului de neisprăviți! Păi cum să lași tu omu' să facă așa, de la el, știu io ce dracu face ăla de-acasă, pă unde intră? Băgați-vă mă mințile-n cap, pui acolo să vină cu hârtia să semneze.

ー Păi, șefu, deja tre' să confirme, că-i vine și pă mail când bagă el acolo.

ー Du-te mă dracu’ cu confirmatu' tău! Phai, ce-ar ajunge țara asta dac-ar fi pă mâna voastră. Păi pă mine mă-nhață ăștia la o adică, nu pă tine, mă! Mie-mi trebe hârtie semnată dacă vin ăștia, deșteptule!


Ulterior, afli că site-ul nu merge întotdeauna, iar când merge e (din nou) o culme a precarului și urâtului. De multe ori, oamenii sfârșesc prin a renunța și își promit că vor merge la ghișeu. Își mai amintesc la o lună, două de la expirarea termenului de depunere și, uneori, trimit ONG-ului un mesaj inocent cu textul „Până când se mai pot depune formularele? Că-l am în geantă, da’ n-am apucat.”


Am enumerat până aici patru motive pentru care ONG-urile strâng aceste formulare. Bate la ochi că nici unul din motivele astea nu e în regulă, de fapt, nici un motiv nu e un motiv în sensul bun al cuvântului. Strânsul formularelor de către ONG-uri e pur și simplu o anomalie, un fel răsucit de a face lucrurile, ca atâtea altele ale noastre. De fapt, fiecare om care vrea cu adevărat să ofere 2-3,5% poate și trebuie să facă asta singur.


De ce să nu trimiteți formulare ONG-urilor


Dar să le trimiteți ANAF-ului de care aparțineți. Pentru că:


Iau exemplul unui ONG ca TAC.social, mic, cu toate resursele - timp, oameni, bani - cronic insuficiente. O să scriu ONG-ul în loc de cineva de la ONG, ca să fie mai scurt. Dar „ONG-ul” înseamnă, desigur, oameni și timp. Veți înțelege cât efort, timp și bani cheltuie o asociație sau fundație ca să facă treabă altcuiva.

Pasul I: ONG-ul trebuie să preia formularele și să le verifice: e completat bine, oare adresa e aia bună, a uitat să semneze, unde expediem formularul, alo, bună ziua, ați uitat să semnați, veniți dumneavoastră sau să ne întâlnim undeva, unde, când?

Pasul II: ONG-ul trebuie să caute fiecare adresă a fiecărui ANAF destinatar.

Pasul III: ONG-ul trebuie să scrie borderouri, adică o listă cu formularele, câte un borderou pentru fiecare ANAF la care se expediază câte un plic cu mai multe formulare.

Pasul IV: ONG-ul trebuie să meargă la poștă ca să ia tipizatele potrivite pentru expedierea cu confirmare de primire, așa cum cere regula expedierii sau să le completeze online și să le descarce bucată cu bucată. Apoi vin plicurile și băgarea în ele.

Pasul V: ONG-ul trebuie să meargă la poștă, să stea la coadă (de obicei 30’-1 oră), apoi să stea încă minute bune, până când funcționarul face înregistrările pentru fiecare destinație și eliberează chitanțele.

Pasul VI: ONG-ul plătește aceste expedieri. Cunosc ONG-uri care cheltuiesc anual de la câteva sute bune (milioane vechi) până la mii de lei pentru aceste plicuri trimise. Vorbesc serios, expedierea câtorva zeci de plicuri costă sute de lei, iar expedierea a sute de plicuri costă mii de lei. Am încredere că aceste asociații sau fundații știu sigur că își vor recupera cheltuiala chiar din 2% în anul următor, altfel nu-mi explic siguranța cu care se cheltuie banii ăștia.


Așadar, puneți în balanță: pe un taler, efortul individual al unui om serios, generos și cu un dram de spirit comunitar. Pe celălalt taler, zdroaba de mai sus a unei asociații care are nevoie de implicarea omului și acest inestimabil și cvasiinexistent spirit comunitar.

De-asta TAC. nu strânge formulare. Pierdem o resursă importantă pe termen scurt? Da, cu siguranță. Din cauză că nu strângem formulare, primim anual doar câteva sute de lei din 2%-ul anului trecut, deși ne e plin podul de promisiuni. Asta confirmă - ce tristețe! - ce am scris mai sus despre drumul de la intenție la faptă. Pe termen lung, câștigăm liniște, ceva demnitate și mândria de a nu contribui la întărirea unei anomalii, printre atât de multe altele cu care lucrăm în fiecare zi. Deocamdată, pentru noi... rentează.


Data limită din 2021 pentru expedierea formularelor e 25 mai. Dacă vreți ca cei 2% să ajungă la TAC.social, aici e formularul nostru, gata completat. Așa facem de câțiva ani, grație echipei Code for Romania. (De ce nu ajung să lucreze la stat oameni ca cei de la Code for Romania ca să creeze instrumente simple, frumoase și care chiar funcționează, cum e Redirecționează.ro, asta poate vorbim în comentarii. Ce ziceți?)


Note:

  1. Am pus ghilimele la „donatori”, ca să nu zic «direcționatori». 2% sau 3,5% nu sunt defel o donație. Banii din care se scade procentul de direcționat sunt impozitul deja plătit de fiecare în anul anterior, iar direcționarea e doar un fel de a spune statului unde cerem să ajungă banii.

  2. Am folosit 2% și nu 3,5% pentru că, după știința mea (și n-am găsit încă o sursă de încredere care să mă contrazică) 3,5% primesc doar organizațiile care au servicii sociale acreditate, cel puțin unul. Nu e cazul nici unui ONG pentru animale. De-asta există și exprimarea «până la 3,5%», în formular și în toate textele legislative, fiindcă procentul începe de la 2. Dacă știți altfel și aveți și o sursă bună pentru informație, vă rămân recunoscătoare și vă rog să o lăsați mai jos drept comentariu, ca să lămurim cât mai multă lume. Mulțumesc.

„Numerele de ordine care au trecut nu mai sunt valabile” e una din afirmațiile mele preferate

P.S. Toate felurile în care ne puteți ajuta sunt pe pagina Donați cu încredere.





479 afișare0 comentariu
TAC_primar_pozitiv.png