Suntem niște hoarderi de tragedii

M-am întors din vacanță. Am zăcut zece zile în două orașe mici din Spania, pe care nu vi le spun, că mă mai duc și nu vreau să dau de voi pe-acolo, de noi. O să vă cer bani la sfârșitul acestui text, așa că simt nevoia să explic că am mâncat majoritar de la supermarket. Șunculițe feliate fin, cum «nu se poate» niciodată la mezelăriile din Cluj și brânzișoare care mi se par infinite, deși cred c-am ajuns cam pe la sfertul infinitului, că de fiecare dată iau câte alta, mai bună decât precedenta. Cu castraveți. Ăștia-s la fel de răi și fleșcăiți ca în România, restul e mai bun, mai ieftin sau sunt eu mai fericită în Spania, cum dracu’ să nu fii!

Simt că nu m-aș fi putut apuca de lucru dacă n-aș fi început cu această frază, de acomodare. A lui Mihai Radu, scurtată de mine, dar nu mai pun parantezele pătrate:

Noi nu reușim să ne despărțim de nimic din trecutul nostru. Nu ne vindecăm de nimic. Nimic, nimic nu se-ncheie. Acumulăm doar frustrare. Trăim mai departe-n casă cu toți morții, cu toți abuzatorii noștri, cu toate dramele. Suntem ca niște hoarderi de tragedii. De-aici cred că vine mare parte din frustrarea noastră, din oboseală și din lehamite. Chiar nu putem rezolva nimic?

Propoziția asta, ultima, o zice cu o intonație dubioasă, nici întrebare, nici afirmație, amândouă, cum tre’ să fie, fiindcă așa e.

Fotografia excepțională a Mariei Murariu. V-o povestesc la sfârșit.

De două luni, ni s-a promis „de sus” că vom fi ajutați la Pata Rât cu curățenia din fața containerului în care lucrăm. Acolo, oamenii fac caca și pipi, fiindcă e singurul loc în care te poți ascunde de ochii celorlalți. Periodic, acoperă caca-ul cu gunoi, cu haine, cu ce găsesc, ca să poată călca și face caca din nou, că n-au altundeva unde să facă. Nu-mi dau seama dacă înțelegeți ce spun. La Pata Rât, oamenii n-au budă nici în casă, nici afară (WC vine de la „water closet”, ¡hola!), nici apă, nici nada. Și la containerul „nostru” s-au adunat tone de caca, pe lungime și pe lățime. Am cerut ajutor de la primărie, că e mult de tot peste puterile noastre și nu mai putem intra în… problemă, adică în container, pe ușă. S-ar putea pe geam, nu-i vorbă, dar n-am ajuns până acolo cu spiritul inovator.

După două luni de promisiuni periodice ferme, am primit răspunsul definitiv: nu se va putea. Cică din cauza guvernului, care-a tăiat nu-știu-ce de nu-știu-unde. Am știut de la-nceput, de când am cerut ajutor și dinainte „să taie guvernu”, că nu se va putea, dar, cumva, continuăm să cerem ajutor de la primăria Cluj, nu ca să-l primim, ci ca să verificăm că suntem tot acolo unde-am fost de la-nceput și dintotdeauna, la «nu se poate». Să nu cumva să se poată la un moment dat și noi să pierdem momentul progresului, dracului.

Lari, cu un pui din șapte

Pân-aici să știți că a fost intro, iată ce vreau, de fapt, să vă povestesc. Cum stăteam eu, așa, pe movilele de caca de om din fața containerului, trăncăneam cu fetele „mele”, Dori și Lari. Dorina și Larisa. În fiecare sâmbătă, vin la container să ne-ajute cu punctualitatea unui angajat (la privat) cu program. Le-am cunoscut când aveau șapte, opt ani, acum au treisprezece, iar eu, când le privesc lung și concentrat, dau impresia că le-ascult cu atenție, adevărul fiind, de fapt, că încerc perpetuu, cu succes minim, să mă obișnuiesc cu gândul că am cunoscut doi prunci, iar azi vorbesc cu două adolescente. Și ce povesteau ele: Lari are opt câini, avea unul singur, care a născut. Am ratat momentul sterilizării și cățeaua i-a fătat șapte pui. (Altă poveste, a neputinței noastre de asociație mică.) Îi iubește de nu mai poate și i-a aranjat într-un loc făcut de ea, dar lângă o groapă, că așa-i „terenul” de lângă „casa” ei. (Câte ghilimele mai pot să pun în textul ăsta?)

Un pui a căzut în groapă și ea a-nceput să plângă. Dori râde de ea, cum să plângi, fată?! Lari protestează:

– Da, fată, tu nu plângeai dacă cădea Beti-ntr-o groapă?? (Beti e cățeaua lu’ Dori, momentan internată de noi, călcată de mașină, dar cred c-o scăpăm întreagă.)

– Nu plângeam, fată, că trebuia să mă țin tare, să intru-n groapă după ea!

Dori, cu șchioapa de Beti a ei

Trebuie să discut cu Dori, s-o-ntreb cum crede ea că putem rezolva problema asta cu straturile de caca de om care... ne bagă-n groapă. Cu ăla de câine ne descurcăm.

La sfârșit, pun buton albastru de donat, vă rog mereu să donați recurent pentru munca noastră căcăcioasă. În fiecare lună suntem la limita supraviețuirii. Nu avem timp și oameni să facem fundraising mai profesionist și cred că și eu am o vocație aparte de om sărac, nu reușesc să atrag oameni cu bani. Cred că de la mâncatul din supermarket mi se trage. Poza excepțională cu câinii pe fotolii e făcută de noi săptămâna trecută, adică de Maria Murariu.

Dac-ar fi Dori și Lari, Dori e în stânga, mică și strânsă-n ea, iar Lari în dreapta. Leite. Dori mi-a și povestit cum ea nu e mică de nemâncat ca lumea, ci de „prematură”. Dar asta-i pentru altă poveste.

Donează recurent

Asta e de vizavi.